Deși cartea ”Acasă, pe drum” a apărut în 2017, am cumpărat-o cred că pe la sfârșitul anului 2018 și am reluat-o abia anul acesta.
Poveștile din carte au pătruns ceva mai profund acum, ceea ce îmi place să cred că este un semn, mesajul fiind să contribui mai mult, să învăț să ofer mai mult oamenilor care poate au cea mai mare nevoie.
Când am citit-o prima dată, mă fascinau concediile în autorulotă și viața care părea să fie o continuă vacanță. Iubesc natura, iar ideea de a avea mereu un peisaj superb pe geam, diferit, chiar de la primele clipe ale zilei, pare un vis greu de realizat.
Însă, când am reluat-o acum (după o perioadă destul de aglomerată cu concedii, plecări și mini-vacanțe, ce-i drept), am fost mult mai atentă la poveștile mai puțin fericite, dar atât de comune în societatea noastră.
Violență domestică, educație cu bătaie, romi marginalizați, sărăcie extremă sau lipsă de medicamente în spitale, sunt scenarii ceva mai comune decât vacanțe, vise împlinite și proiecte frumoase.
De vorbă cu Elena Stancu, jumătatea din Teleleu.eu
Am vrut să aflu mai multe despre situațiile publicate în carte și pe site-ul lor, așa că am contactat-o pe Elena Stancu, jumătatea scriitoare din Teleleu.eu. (într-o echipă care se completează perfect, Cosmin este ochiul care surprinde toate poveștile)
În ziua în care ne-am auzit la telefon, erau în Portugalia, cu noul lor proiect – Plecat, despre românii din diasporă, plecați temporar sau stabiliți acolo.
Am început să scriu la 12 ani prima oară. Am făcut facultatea de litere, nu jurnalism, pentru că voiam să mă fac scriitoare, bineînțeles. După ce am terminat facultatea, a trebuit să îmi caut de lucru, iar primul meu job a fost în presă, pentru revista Campaign, care s-a închis între timp. Scriam despre media și publicitate, iar după un an m-am mutat la NewsIn, agenția de presă a trustului Academia Cațavencu de atunci. În anul acela, în care am început să fac jurnalism de-adevăratelea, să transmit știri din parlament, să plec pe teren să fac reportaje, a început să-mi placă. Mă gândeam că lucrez să câștig un ban, dar eu voi scrie marele roman în paralel.
Elena Stancu
Apoi s-a mutat la Marie Claire, unde se ocupa de reportaje sociale și a început pentru prima dată să scrie despre violență domestică, trafic de ființe umane, mame minore și tot felul de probleme legate de femei.
”Atunci mi-am dat seama că asta îmi place să fac, de fapt, nu vreau să scriu marele roman. Îmi place să scriu non ficțiune, pentur că îmi plac foarte mult oamenii și să fiu în compania oamenilor, să le ascult poveștile. Practic, atunci a fost momentul în care mi-am dat seama asta că asta vreau să fac, că asta îmi place.”
Deși la Marie Claire a fost o perioadă foarte frumoasă, cu o lună la dispoziție pentru un subiect, tot s-au adunat frustrări în timp. Promovarea ca redactor șef adjunct a venit și ea cu noi responsabilități, deci mai puțin timp pentru scris și documentare.
Simțeam că îmi doresc și mai mult timp pentru documentare, că materialelor mele le lipsește înțelegerea profundă a subiectului pe care îl fac.
Între timp, eram împreună cu Cosmin, cu care lucram la Marie Claire și el avea aceeași pasiune pentru fotografia dcumentară, cum aveam eu pentru reportaje și non ficțiune. În timpul nostru liber, am început să documentăm împreună tot felul de materiale.
Am fost împreună la penitenciarul Târgșor, unde am făcut un materiale pentru Dilema Veche despre femeile care își schimbă identitatea sexuală în detenție și își asumă identitatea de bărbat. Ele nu se identifică nici cu transexuali, nici cu lesbiene, ele sunt pur și simplu ”băieței”, așa se numește în cadrul penintenciarului. Intră într-o relație cu altă femeie, căreia îi oferă protecție și a căror soț devin, cum spun ei. Era un subiect foarte necercetat atât de jurnaliști, cât și de psihologi. Ne-a fost foarte greu să vorbim cu psihologul penitenciarului și să înțelegem ce se întâmplă cu aceste femei, dspre care am aflat ulterior că au fost victimele abuzurilor sexuale. Am publicat acest material și ne-a plăcut foarte mult să-l facem, ne-a plăcut să lucrăm împreună și ne-am dat seama cât de similar gândim. Se întâmplă și acum, să fim pe teren și să punem aceeași întrebare. Am continuat să facem materiale împreună.”
Începuturile Teleleu
Au urmat apoi mai multe materiale despre situația din penitenciarele din România, unde Elena spune că se regăsesc toate problemele sociale din România.
Cu o ”pauză” în care au călătorit în Cuba și au publicat și o carte despre aceste experiențe, au revenit la un nou proiect jurnalistic, despre sistemul sanitar românesc, care le-a risipit și zilele de concediu, printre altele.
”Am călătorit foarte mult prin țară cu autorulota pe care o cumpărasem anul acela second hand. O luasem doar pentru weekend, de teren, nu ne gândeam că am putea trăi în ea. Trebuia să mergem la multe spitale din sudul României, așa că în weekend mergeam cu Cosmin și parcam în centrul orașului Balș, Filiași, Slatina, oriunde aveam treabă. Mă duceam și îmi făceam interviurile, Cosmin își făcea fotografiile și era foarte ieftin. Costurile cele mai mari ale jurnalismului sunt de cazare și mâncare, care erau aproape zero acum. Fierbeam niște paște în mașină și dormeam gratis.”
Pentru cineva obișnuit cu confortul, cu spațiu suficient, apă la discreție, curent și toate facilitățile moderne, pe care cei mai mulți dintre noi le avem by default, acest stil de viață pare imposibil. Ba mai mult, nici măcar nu ne putem imagina cum arată sărăcia extremă, cum să te speli la lighean, cum să nu ai nici măcar telefon, dar internet sau geamuri la casă.
Călătorii prin problemele sociale românești
La sfârșitul anului 2013, au câștigat împreună bursa Carter, o bursă dată de centrul Carter din America, pentru a lucra la un proiect amplu despre violența domestică. Bursa era de 5000 de euro, din care nu-și permiteau chiria în București și toate costurile călătoriilor, așa că o decizie era necesară.
Ne-am hotărât să ne mutăm în autorulotă și să începem. Pentru început, ne-am propus un an. Numai că, în timp ce lucram la proiectul despre violență dometică, am aflat ce înseamnă sărăcia extremă în România. Ne-am dat seama că în penitenciare întâlnim sărăcia extremă, pentru că în penitenciare nu sunt infactorii, sunt toate problemele sociale ale României.
Majoritatea sunt închiși pentru furt și sunt recidiviști. Sunt închiși acolo din cauza sistemului de educație, din cauza rasismului și a marginalizării acestor comunități care trăiesc în sărăcie.”
Apoi proiectele au curs dintr-un subiect în altul, de la situația din penitenciare la violența domestică, despre sărăcie extremă și comunitățile marginalizate.
”Suntem cu totul și cu totul alți oameni decât eram când am plecat la drum. În primul rând, noi nu ne imaginam cum arată sărăcia extremă când trăiam în București, mergeam la biroul meu curățel de la Marie Claire, ieșeam seara la Lente să mâncăm niște paste și să bem un pahar de vin. Primul contact cu sărăcia extremă a fost dur și ne-a zdruncinat cu totul valorile, felul în care priveam viața, felul în care îi priveam pe prietenii noștri, felul în care înțelegeam România. A fost crunt pentru noi.
După care au fost multe lucruri pe care le-am învățat. Cel mai important este că tu nu poți avea bunăstare într-o țară, dacă tu ai comunități care trăiesc în sărăcie extremă, dacă tu ai oameni care își doresc să fie penitenciare iarna, pentru că măcar acolo au ce mânca și încălzire.
De exemplu, oamenii din centrul de reeducare din Craiova ne povesteau că un tânăr, căruia i se terminase condamnarea, deci trebuia eliberat, îi ruga să nu îi dea drumul, pentru că era noiembrie și nu are ce mânca. După ce l-au eliberat, s-a dus direct în gara din Craiova, a spart un chioșc, a fumat un pachet de țigări și a mâncat o ciocolată, apoi a așteptat să vină poliția să-l ia și să-l ducă îmapoi în penitenciar, acolo unde erau oamenii pe care îi cunoștea, care îi dădeau să mănânce și unde mergea la o activitate.
Experiențele de genul acesta ne-au schimbat, am înțeles că analfabetismul nu înseamnă doar să nu știi să scrii și să citești, înseamnă să nu știi lunile anului, zilele săptămânii, vârsta copiilor tăi. Ne-au transformat de tot, într-un fel în activiști, deși cele 2 lucruri nu ar trebui să se combine, cum nu ar trebui să modificăm nici realitatea pe care o documentăm. Ceea ce e foarte greu când ești acolo și vorbești cu o mama care nu are șampon să își spele fetița pe păr și te duci să-i cumperi șampon, sau copii care pleacă la școală cu burta goală și le cumperi biscuiți.”
Cât mi-a povestit Elena de multe dintre aceste cazuri, aproape că mi-am ținut respirația realizând câte sunt de făcut pentru un progres național, cât de grea este supraviețuirea pentru mulți oameni și cât de important este fiecare lucru pe care îl avem.
Știu că este greu să te gândești la alți oameni când tu ai zi de zi provocările tale și îți dorești mai multe, însă un echilibru între nevoile tale și lipsurile celor din jur poate fi ideal. Ne ajută foarte mult, din toate punctele de vedere, să vedem și problemele pe care le au alții mai puțin norocoși, să dăm puțin din timpul nostru și din puținul nostru, să oferim măcar o speranță și celor care se gândesc doar la ce mănâncă mâine.
Seria de articole ”Plecat”
În toți acești ani, a fost un personaj invizibil în țară, și anume românii plecați în străinătate. Personajul acesta invizibil era peste tot, era în toate satele în care mergeam, întâlneam copii cu părinții plecați în străinătate, copii cu probleme la școală, copii cu probleme comportamentale. În centrul de reeducare de la Buziaș, întâlneam tineri de 16-17 ani, care au crescut cu părinții plecați în străinătate, în spitale întâlneam o lipsă de asistente și medici pentru că erau plecați în străinătate. În sate erau case goale, neterminate, la roșu, care erau ale românilor plecați în străinătate și tot așa.
În 2018 au luat 2 decizii foarte importante. Una a fost că trebuie să își schimbe autorulota pentru că era deja prea veche și prea mică, din 1999.
Apoi au hotărât să facem proiectul ”Plecat”, despre românii din diaspora. La începului anului 2019, cu o autorulotă nouă, au ajuns în Spania, pentru a lucra la proiectul despre românii din diaspora.
Îți recomand să citești câteva dintre poveștile publicate în serie și poate să îți schimbi puțin părerea despre oamenii care au plecat în alte țări să încerce ceva. Puțină înțelegere și empatie cred că ne-ar ajuta să ne lărgim orizonturile și să vedem lumea și altfel.
Momentan sunt în Portugalia cu seria Plecat, pe care vor să o documenteze timp de 1-2 ani. Vor cuprinde portrete ale românilor care lucrează în cercetare sau în construcții, curățenie și toate categoriile de persoane. Mulți au rămas acum complet descoperiți sau în somaj și pe asta se vor concentra o perioadă.
Ce se poate schimba în România
Cred că, în general, suntem un popor destul de intolerant, care taxează ușor orice, de la copii care abandonează școala, până la femeile bătute, care rămân în căsnicie și fac copii pe bandă rulantă sau până la oamenii străzii și atâția oameni care fac parte din societatea în care trăim.
De multe ori am plâns, ne-am închis în mașină și ne-a fost greu să continuăm munca, mai ales atunci când scriam despre violență domestică. Lumea noastră s-a rupt în bucăți când am aflat că una dintre femeile despre care am scris, victimă a violenței domestice care era efectiv torturată de soțul ei și nu a putut fi ajutată, pentru că în România nu există mecanismele prin care să ajuți o femeie în situația ei, a fost ucisă, îți dai seama că e un lucru pe care nu îl uiți niciodată, te marchează profund.
Îmi amintesc și acum că m-au lovit următoarele rânduri din carte și că nici nu am mai citit în ziua respectivă:
”Dumitru a bătut-o pe soția lui, Maria, până când a omorât-o, apoi s-a spânzurat; au fost găsiți morți în casă de băiatul lor de 10 ani. Plânsul nu te ajută să te descarci și nu te alină, știm că durerea pe care o simțim acum o să rămână cu noi, la fel și imaginea cu fața pătată de cicatrici a Mariei. N-o să uităm nici vorbele asistentei sociale din Mironeasa, care ne-a spus înainte să plecăm că femeia asta o să moară până la urma de mâna bărbatului ei. în țara în care nimeni nu se bagă în familia altuia.”
Oamenii s-au activat după ce au citit materialul și au început să trimită pachete copiilor săraci din comunitate, să doneze și au reușit, prin articolele și postările lor, să schimbe câte ceva în aceste comunități. .
Tot Elena ne spune că ”ce se poate schimba în primul rând în România este educația. Mai exact, accesul real la educație al copiilor din comunități foarte sărace, care sunt enorm de mulți. Sunt mult mai mulți decât mica noastră bulă din București, de unde am plecat sau din a prietenilor noștri din Cluj, Timișoara sau din marile orașe. Pentru a avea acces real la educație, trebuie să avem niște profesori foarte bine pregătiți, care să fie capabili să lucreze cu copii care nu își pot duce acasă caietele și manualele, pentru că vor fi rupte în bucăți de frații mai mici; cu niște copii care sunt victimele violenței domestice sau care văd cum mama lor este bătută cu bestialitate în fiecare zi. Cu niște copii care au probabil diverse tulburări de comportament, cu niște copii care nu au luat de acasă informații cu care alții de vârsta lor au privilegiul de a pleca de acasă. Nu i-a învățat nimeni culorile, nici măcar să vorbească, pentru că multe dintre mamele cu mulți copii din comunități sărace sunt copleșite de grija zilei de mâine și ce le vor da de mâncare, nu stau să vorbească cu copii, iar de multe ori nu știu nici ele să scrie sau să citească. Așa că trebuie să ai profesori suficient de pregătiți să lucreze cu astfel de copii, să fie extrem de buni și extrem de calzi, care chiar să iubească copiii și să înțeleagă ce se întâmplă în comunitățile astea.
Nu poți să-i trimiți pe acești copii direct la școală cu burta goală, cu șosetele ude fără pantofi și să le spui să învețe. Educația este esențială, iar ca probleme punctuale, am descoperit foarte multe în România.”
În ceea ce privește violența domestică, avem o problemă cu adăposturile, care nu sunt suficiente. Sunt multe județe care nu au nici măcar un adăpost pentru victimele violenței domestice. Dacă sunt, nu au locuri suficiente.
”De exemplu, în județul Cluj exista în 2018 un singur adăpost, un apartament închiriat, pe care îl închiriase un cabinet de avocatură, care oferea consultanță gratis pentru femeile victime ale violenței domestice. În acest apartament cu 3 camere, normal că, de exemplu, Maria din Mironeasa, care a fost ucisă de soțul ei, nu are unde să stea cu 7 copii. Dacă s-ar rezolva problema asta punctuală ar fi o îmbunătățre. NU s-ar rezolva toate cazurile de violență domestică, dar e o îmbunătățire.
S-ar putea opera niște schimbări majore la cum funcționează educația și în penitenciare, iar dacă cineva ne-ar cere ajutorul, am face-o cu drag, dar în atâția ani nu ne-a întrebat nimeni, nimic.
Cum poți ajuta
Când am întrebat-o de ce ar avea asociațiile cel mai mult nevoie, răspunsul a fost scurt: de bani și de voluntari.
”Trebuie să fii în comunitate pentru a afla exact ce nevoi au și să trăiești cu ei, nu să-ți imaginezi ce fel de nevoi ar avea și cum poți tu să-i ajuți cu ce știi despre viață și realitatea ta. Trebuie să fii pe teren, între oameni, să vezi ce gândesc despre lume și oameni. Unii copii sunt mușcați de șobolani în containerele în care stau sau au nevoie de lanterne. Să-ți dai seama când ajung la școală că trec prin nămoale și au picioarele ude, că după ce au dormit prost în barăci, sunt destul de obosiți pentru a învăța.”
Câteva exemple de succes sunt oferite de Valeriu Nicolae, care lucrează cu copiii din Ferentari sau Claudia Costea din Baia Mare.
Foarte multe lucruri frumoase fac și cei de la Teach for Romania, despre care voi scrie mai multe chiar săptămâna viitoare. Progrese se fac, lucrurile se mișcă, însă este nevoie de cât mai mulți dintre noi să contribuim cât de puțin pentru a schimba lucrurile din jur. Putem, de exmplu, să ne oferim măcar câte 1-2 ore pe săptămână să facem temele cu un copil mai sărac din bloc, de pe stradă sau din vecini.
Eu cred că fiecare om poate face enorm dacă își dorește să se implice. Noi, din fericire, în anii aceștia în care am întâlnit aceste povești copleșitoare, ce ne-au ajutat foarte mult au fost cititorii care ne-au fost alături și cei care, de exemplu, atunci când am povestit despre tinerii care trăiesc pe stradă în Satu Mare. Când am scris că femeile trăiesc din prostituție, foarte mulți au sărit să ajute asociația. Ce mi s-a părut emoționant a fost un bărbat care a vrut să doneze bani unei fete, Florentina, care are 4 copii în grija asistenței sociale, ca să stea o zi afară de pe stradă.
Bineînțeles că nu o ajută cu nimic, că are un pește și nu așa se rezolvă problema, însă poate dona sterilete. Foarte mulți au donat punctual pentru cazuri despre care am scris, iar asta ne-a bucurat enorm și ne-a făcut să ne simțim utili și că munca noastră contează și am adunat și niște povești extraordinare.
Elena Stancu
Cei de MagicCamp ne-au întrebat dacă știm copii care ar putea merge în tabără. Era o tabără pentru copii care au pierdut pe cineva drag și 6 dintre copii minori ai Mariei, au ieșit pentru prima dată din comunitatea de la Mironeasa atunci.
Am întrebat-o și dacă este vreun motiv pentru reticența de a lucra cu comunități sărace sau de romi, pentru că există preconcepția că pot fi agresivi sau neprietenoși. Însă m-a asigurat că nu este niciun motiv de frică în aceste comunități. Sunt doar niște oameni, niște mame cu copii, nu au avut niciodată vreo problemă. Mai mult, a fost extrem de emoționant că din puținul lor au sărit mereu să le dea ceva de băut, de mâncare, să ofere din puținul lor.
Ar fi necesare zile întregi de discuții să cuprindem tot ce se întâmplă în țară, ce am putea schimba și să facem o radiografie clară a societății românești.
Îți recomand atât cartea, cât și articolele publicate pe site-ul lor, pentru a descoperi povești impresionante și a-ți lărgi puțin orizonturile. Pe Elena și pe Cosmin îi poți susține prin abonarea la vederi sau pe Patreon.
Mi-ar plăcea să știu de la tine, în comentarii sau pe email, ce povești ai vrea să descoperi pe site, cum ai dori să te implici și ce lucruri crezi că lipsesc în România.
Îmi doresc să fac din Beauty of Life o casă a inițiativelor frumoase, a proiectelor sociale și a oamenilor care își dedică viața pentru ca noi, ca societate, să creștem și să progresăm. Pentru asta am nevoie de tine, am nevoie de oameni care să ofere un exemplu, de oameni care să doneze, timp sau bani, de oameni care să vină cu soluții și idei măcar.
Voi reveni treptat cu vești, iar pentru a fi la curent mereu, te poți abona și la newsletter sau la notificări pe Facebook și, împreună, sper să putem construim lucruri frumoase.
