În momentele dificile din viața mea, o ciornă și un pix au fost instrumentele perfecte prin care refulam emoțiile captive din ființa mea. De cele mai multe ori, scrisul devenea cea mai disponibilă metodă terapeutică de a evada din închisoarea minții.
Fiind destul de recent „scoasă” dintr-o relație de aproape 6 ani și simțind doar durere, dezamăgire și furie, m-am întors la scris, care a devenit refugiul meu din anxietate și depresie. Și prin scris am început să mă vindec.
De-a lungul relației m-am dedicat trup și suflet omului meu și treptat m-am pierdut pe mine din priorități. Am renunțat la visele mele și credințele mele și m-am mulat după partenerul meu de viață, care mi-a devenit și rămâne cel mai bun prieten. Ultimii șase ani au fost ca o viață întreagă, intensă și supra-aglomerată cu de toate. Și acum m-am trezit în fața unei alte realități și privesc în oglindă un om necunoscut mie. Nefiind prezentă la evoluția mea ca persoană de-a lungul ultimilor ani, trebuie să mă cunosc ca pe un oricare alt străin.
Recent am început o călătorie proprie de a mă ierta, vindeca și iubi. Eu acum învăț să mă redescopăr, să mă accept și să mă prețuiesc mai mult. Chiar dacă acum durerea e prea mare și uneori greu de gestionat, am o dorință mai mare ca niciodată de a crește.
Încerc să renunț la fricile vechi, la neîncrederea în propria persoană și în viitorul meu incert, la tot bagajul de emoții nedorite. Vreau să-mi las emoțiile să curgă așa cum vin, să le trăiesc la intensitate cu care vin și să le las să plece mai departe. Doar prin acceptarea lor este posibilă vindecarea sufletului meu abandonat de mine însumi, în primul rând.
Îmi doresc să nu devin captivă furiei și resentimentelor, ci să apreciez anii care-mi sunt cei mai frumoși de până acum.
Vreau să-mi aduc aminte cum să fiu persoana cea mai importantă din viața mea – EU.
Va fi o călătorie dificilă și lungă, de-o viață. Adesea ne sperie ideea de a sta cu noi înșine și recurgem la diferite modalități de a ne estompa adevărata noastră natură. Dar e important să învățăm să ne cunoaștem, să ne respectăm și să ne iubim mai mult decât orice sau oricine, dar fără să o ducem în cealaltă extremă.
Este momentul meu cel mai potrivit, când sufletul meu e cel mai vulnerabil, să înțeleg că nu este nimic greșit în a te iubi. Doar din adevărata apreciere a sinelui poți dărui altora dragoste.
Cum m-a ajutat scrisul
În astfel de momente de introspecție, scrisul joacă un rol important. Prin scris pot renunța ușor la emoțiile care îmi creează gânduri neplăcute, ce-mi influențează comportamentul și calitatea relațiilor cu alți oameni. Prin scris pot identifica mai ușor unele stiluri nefolositoare de a gândi. Prin scris devin expansivă și sinceră cu mine însumi.
În călătoria mea de descoperire a sinelui primul pas a fost să notez în fiecare dimineață, în timp ce îmi beau cafeaua, cinci lucruri pentru care sunt recunoscătoare. Chiar și în cele mai negre zile, în care tot ce îmi doream era să zac sub pătura groasă și mă rugam să nu mai simt nimic, acesta a fost primul pas.
Răscolirea prin amintirile din ziua precedentă și identificarea acestor cinci elemente pot deveni o provocare. Am avut zile consecutive în care nu găseam nimic și am rămas cu linii goale, dar nu am renunțat. Mereu îmi ziceam că din 24 de ore trebuie să găsesc ceva neesențial dar și remarcabil, chiar dacă e și despre o pisică care te așteaptă acasă.
Primul pas e să conștientizezi că există ceva frumos și bun în viața ta, dar suntem prea preocupați sau obișnuiți cu acestea, de nu le mai remarcăm.
Deci, practicarea recunoștinței – pentru viață, pentru noi, pentru oamenii pe care îi iubim, chiar dacă sentimentul nu este reciproc, pentru pasiunile descoperite, pentru somnul vindecător, pentru momente singulare de calm, pentru tot ce este și ce nu este, poate deveni primul pas și pentru tine.
