fbpx

NU-urile dinaintea terapiei

Ca om aflat sub bagheta terapiei personale şi terapeut deopotrivă am observat refuzul nesigur al oamenilor în fața începerii unui proces de dezvoltare personală, cunoaştere, vindecare.

De ce spun “refuz nesigur”? Pentru că mă refer la cei care ar da o şansă, dar sunt împiedicați de proiecții sau nesfârşite interpretări. Care sunt gândurile din spatele nu-urilor auzite cel mai frecvent?

Dacă la el/ea nu funcționează, de ce ar fi la mine altfel?

La baza oricărei nefericiri stă o comparație. M-am străduit o vreme să-mi amintesc unde am citit acest lucru, cum a ajuns să-mi devină parte a discursului, apoi am integrat şi am lăsat să fie parte din info ghidul meu personal. Nu aş generaliza-o într-atât, ce-i drept. Însă o aduc la iveală parțial. “Nu vreau să încep terapia pentru că am văzut cum funcționează la prietena mea, la mama mea, la soțul meu”.

Acest lucru înseamnă, cumva, că ai ascultat şi ai ales părți din poveste care ție ți-au părut fie nepotrivite, fie zadarnice. Creierul nostru nu face diferența între imagine şi realitate. Ceea ce tu ți-ai imaginat, s-ar putea să nu aibă nimic de-a face cu ce se întâmplă obiectiv în acel proces terapeutic. Ne suntem datori să ne păstrăm unicitatea, chiar dacă găsim puncte de referință în ceilalți. Necunoscând problemele cu care se confruntă povestitorul tău, intensitatea emoției sale, tipul de terapie pe care l-a ales, e puțin probabil să poți suprapune distorsiunea: “şi la mine va fi la fel sau mai rău” şi să se şi potrivească. Terapeutul are rolul de a crea un drum nou pentru fiecare om şi lumea lui interioară.

Ştiu oameni care merg de mult timp la terapie şi nu văd nimic schimbat la ei.

Schimbările nu apar peste noapte. Dacă eşti o persoană sedentară şi începi să mergi la sala de fitness, primele şedințe te vor lăsa cu o serioasă febră musculară şi fără vreo îmbunătățire vizibilă din punct de vedere fizic. Pe măsură ce vei continua, tensiunile vor deveni suportabile, apoi plăcute, iar motivația o să apară când corpul tău va începe să se definească în direcția dorită. După primele ore de sport nu ți s-ar părea în neregulă că nu e nicio schimbare fundamentală, nu?

Mai mult decât atât, dă la o parte povestea şi priveşte faptele. S-ar putea ca de multe ori să ne plângem temeinic, să fim oratori dramatici, în vreme ce faptele noastre sunt evolutive, ori suntem cu mult mai funcționali decât eram înainte de terapie. E greu să te desparți de gândurile care ți-au fost companie ani de zile. Fiecare în ritmul său.

Nu vreau să deschid cutia Pandorei şi să-mi fie mai rău.

Cam toate lucrurile neprocesate de noi la timp îşi cer locul la un moment dat. Ce am scris nu are rol cvasi-amenințător sau cât să trezească vreo frică. Din contră. S-ar putea ca, sistematic, să deschizi cutii ale Pandorei şi să te macine lucrurile din trecut, fără ca măcar să-ți dai seama. Sau să îți dai seama, să pui mâinile la urechi şi să cânți un hit al extincției până când crezi că trece. Terapia vine cavalereşte şi îți întinde o mână. Mână  peste mână, ridicăm capacul cutiei, când devine greu ne mai oprim, ne odihnim, punem scripeți la nevoie, reluăm.

Remarcă particulară pentru cei mai anxioşi dintre noi: terapia porneşte cu controlul tău, nu sare terapeutul gardul la tine în curte, fără voia ta, să privească pe fereastra casei şi să-ți spună să speli vasele.

Nu pot să mă expun într-atât în fața unui necunoscut.

Bineînțeles, suntem mai mulți ca tine. La început. Relația terapeutică e ancora din navigație. Dincolo de confidențialitate, de structuri ale eticii, de setare de obiective- lucruri pe care toți oamenii care aleg să facă terapie le cunosc sau le află, relația terapeutică vine la pachet cu o panglică pe care scrie cu cerneală albă că, nu ar trebui să te simți: judecat, stigmatizat, mustrat, discreditat.

Discuția inițială are şi rolul evaluării terapeutului. Psihologul e omul care prin bagajul de cunoştințe teoretice, prin practică, încearcă să te ajute să ajungi la tine. Epifaniile îți aparțin în mare parte. În mod subînțeles, pentru a permite unui om să vadă dincolo de vârful icebergului, e necesar să capeți încredere, să te simți confortabil, să îți doreşti să joci în echipă. Ne acordăm timp şi testăm mersul pe poante până ajungem să fim de aceeaşi parte a scenei.

NU-ul meul a fost dintr-un alt registru, îmi părea că nimeni nu se poate pricepe mai bine “la mine” decât mine însămi. Că am resursele necesare pentru a conştientiza, înlocui, repara.

După o vreme am aflat că, în terapie, pot face mai mult sau mai potrivit de atât, că mă pot rescrie, că pot renunța autentic la tipare nocive şi am îndrăznit să ies din parametrii fixați în ani de zile. Că pot accesa o altă formă de libertate.

Şi terapeutul terapeutului tău merge la terapie. 🙂

Share this:

Cristina Chiriac
Psiholog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *