Într-un univers plin de bune practici, tips & tricks și social media, avem nevoie de vulnerabilitate, de mai mult uman.
Ar fi minunat să putem avea vieți Instagramabile, să arătăm mereu impecabil, să fim mereu fericiți, cu zâmbetul pe buze, să trecem din succes în succes, să avem relații fericite, să facem ce ne dorim și să nu fim afectați de nimic.
Dar știi că nu este așa. Știi că oricâte eforturi faci, oricâte cărți citești sau ce tip de terapie faci, ai momente în care te simți vulnerabil, simți că nu meriți iubire, că nu ești bun, te simți gras, urât sau pierdut.
Marele secret este că toată lumea, fără excepție, simte asta. Măcar unele lucruri, măcar o dată la x timp. Este clar că nu o să le strigi mereu în social media și nici nu trebuie. Până la urmă social media este pentru momentele frumoase, mai rar despre vulnerabilitate. Dar nici să îți menții armura perfecțiunii și a fericirii în orice context, nu îți aduce vreun beneficiu. Doar te vei depărta de tine și poate vei uita cine ești cu adevărat. Asta dacă știi cine ești, eu nu am știut și încă învăț.
”Ăsta nu este motiv de tristețe…”
Dacă bunicii și părinții ne spuneau că nu avem de ce să fim triști, atât timp cât avem mâncare pe masă și acoperiș deasupra capului, nici noi nu facem o treabă mai bună.
Observ de prea multe ori în jur, remarci similare atunci când o persoană lasă să-i scape un strop de vulnerabilitate. ”Mă simt…”, de multe ori este urmat de ”exagerezi”, ”mie nu mi se pare…”, ”eu nu sunt/cred că…”, ”ești tu prea sensibil(ă)”, ”hai că nu e chiar așa…”, etc.
Cam de fiecare dată, rezultatul este că persoana respectivă se simte respinsă, neacceptată și rănită, iar pe viitor probabil va ține informațiile pentru ea. Asta dacă nu le îngroapă de tot…
Cred că fericirea este o muncă de echipă și cu cât îi susținem pe cei din jur mai mult, îi ascultăm și le validăm emoțiile, cu atât mai bine se vor simți și ei, dar și noi.
Este o ușurare să nu simți că ești defect sau nebun. Este minunat să fii ascultat și acceptat, chiar dacă ceilalți nu înțeleg neapărat prin ce treci. Mi se pare infinit mai frumos și satisfăcător decât să fii plăcut pentru o imagine, pentru care ții multe părți din tine ascunse.
O persoană care trece printr-o depresie, are nevoie să știe că este în regulă să simtă asta, că nu toți din jur sunt fericiți, iar ea este ”defectă”.
O persoană care simte nevoia de iubire și afecțiune, are nevoie să vadă că este normal, că nu este slabă că vrea asta, ci….om.
O mamă care simte că a obosit, are nevoie să vadă că celelalte mame nu jonglează perfect cu 15 roluri simultan.
Un student care nu știe încotro să o apuce, are nevoie să știe că aproape toată lumea trece prin asta și la 20 de ani și la 30 sau 60. Nu toți oamenii știu perfect ce vor și sunt plini de motivație…și este ok.
Este ok să…orice simți tu.
Deși la nivel teoretic știm că social media este menit să arate latura frumoasă a vieții, reușitele, momentele de glorie, punctele forte, uneori parcă uităm că este normal să ai și momente proaste.
Personal, mi se pare îngrijorător că mulți oameni și-au însușit masca perfecțiunii din Instagram și o folosesc și în interacțiunea cu cei apropiați. Ne cenzurăm, ne alegem cuvintele și facem eforturi să nu arătăm cumva că nu știm ceva, că nu avem încredere în noi, că suferim, că ne simțim pierduți sau ne dorim iubire.
Am scris și aici despre vulnerabilitate, când am descoperit documentarul ”The Call to Courage” cu Brene Brown, pe care ți-l recomand cu căldură. Brene o spune mult mai bine, mai frumos și mai documentat decât aș putea eu. Las și mai jos trailerul:
Manifestul meu…vulnerabil
Eu sunt Ana Mușat, fac terapie de 3 ani, timp în care am realizat că am jucat multe roluri străine, fără să știu măcar. Rolul principal a fost de entertainer, mereu veselă, cu glumele la mine, dispusă să ajut, să ies în oraș, să mă distrez și să mă străduiesc să-i fac pe toți fericiți. Pe ceilalți, că pe mine nu m-am întrebat prea mult…
În rol secundar, am fost femeie puternică și independentă, care nu are nevoie de nimeni, le face singură pe toate, poate orice și nu spune niciodată nu știu, nu pot sau nu vreau. A spus-o corpul, până la urmă. Aaa…și clar nu plânge niciodată și nu are emoții sau puncte sensibile (chiar nu aveam…).
Rolurile astea nu erau construite conștient, credeam și simțeam lucrurile astea 100%. Ei bine, acel simțit, am aflat mai târziu, nu exista cu adevărat, pentru că treceam anesteziată din una în alta, convingându-mă că sunt fericită și viața mea e perfectă, iar mintea controla totul. Faptul că am descoperit o tumoare nu cred că a fost întâmplător, nici genetică, nici soarta.
Acum, în proces de (re)formare sunt o optimistă incurabilă, calmă și răbdătoare (pe astea le-am păstrat). Am multe zile în care sunt tristă și nu reușesc să ies din stare nicicum. Mă emoționez des și nu doar la filme. Am o relație fericită și am multă nevoie de afecțiune și iubire, pe care o și cer, direct și explicit. Cam diferit de când voiam să fiu singură toată viața și doamne ferește să am nevoie de un bărbat lângă mine. Eu sunt puternică și independentă, dragostea e pentru persoane slabe…
Mi-e frică de multe lucruri sau nu mă cred capabilă, dar îndrăznesc să fac câte un pas, chiar și așa și nu am nicio problemă să recunosc vreo slăbiciune, emoție sau provocare prin care trec, în fața oricui. Iar asta este cea mai mare eliberare.
Nu sunt mereu fericită cu mine, dar sunt fericită să pot fi eu, așa cum simt, poate altfel decât ieri, să-mi dau seama de ce simt, să cer ce am nevoie și să intru în relație cu mine. Acum că mă cunosc mai bine, mă iubesc pentru ce sunt, de fapt, chiar dacă mai și resping anumite părți, dar sunt încrezătoare că va fi din ce în ce mai bine, cu mine, alături de mine. Doar am spus că sunt o optimistă incurabilă…
Sunt în multe feluri și încă mă descopăr și lucrez cu mine zilnic să mă descopăr, să mă accept, să fiu fericită. Adică împăcată cu mine, liniștea asta din lucruri simple o caut, nu momente de fericire scurtă.
Am multe straturi de ”trebuie să”, ”ai succes dacă”, ”ai valoare dacă” de dat jos, pentru a descoperi definiția mea de fericire, care este unică. La fel ca a ta și a oricui…
Tu ai curaj să te uiți la tine cu adevărat? Cine ești?
