Acceptare și renunțare

Viața. Viața nu e niciodată simplă, nu e așa cum noi o stabilim sau conform tuturor așteptărilor noastre. Viața e imprevizibilă și, de cele mai multe ori, atunci când considerăm că totul este sub control, totul se poate nărui printr-un singur cuvânt și într-o singură secundă.

Cu cât ținem mai mult la această viață, pe care considerăm că o vrem, de care avem nevoie sau ne pare potrivită, cu atât durerea despărțirii poate fi mai sfâșietoare. Cu cât ne agățăm mai mult, cu atât pierdem și mai mult. Abia după ce ajungem la nivelul cel mai de jos, putem găsi puterea în noi pentru renașterea noului sine.

Din propria experiență, după pierderea a tot ce credeam că este mai important pentru mine – relația mea, familia mea, planurile de viitor și visele făcute-n doi, am realizat că aveam nevoie de lecția asta dură care mi-o dă viața, destinul sau o putere superioară. Exact atunci când nu voiam să renunț și mă țineam cu mâinile și picioarele de acea parte din mine și a vieții mele, divinitatea mi-a luat-o. Dar, cel mai probabil, aveam nevoie de această lecție, să renunț la tot ce aveam eu mai drag.

A fost lecția necesară pentru a renunța la egoism, gelozie, posesivitate și frici. Dacă aș fi fost în situația de a renunța la altceva, mai puțin important, nu aș fi învățat atât de multe despre mine sau despre viață pentru că și suferința ar fi fost mult mai mică.

Deci, viața m-a lovit acolo unde durerea era cea mai insuportabilă și, implicit, potențialul de evoluție cel mai mare.

Acceptarea….

E încă dureros să accept această lecție, felul în care a venit și schimbările pe care le produce. În fiecare zi renunț la acea parte din viața mea și caut puterea interioară de a o lua de la capăt. Am înțeles că nu voi putea trece mai departe, acolo unde-mi este locul, dacă rămân pe loc agățându-mă de ce nu-mi face bine.

Acceptarea a tot ce se întâmplă și a tot ce simt face parte din procesul de a mă iubi. Cu cât simt mai mult și las să treacă toate trăirile prin mine, să nu omit sau blochez nimic, cu atât mai întreagă îmi va fi vindecarea.

Învăț să găsesc sens în suferința mea.

Am înțeles că atunci când pierzi totul, tot ce ai crezut că îți dă sens, descoperi că ai în tine păstrat pentru cazuri extreme un gram de putere care te poate înflori. Acea picătură, într-un suflet pierdut, poate face minuni dacă o sorbi și te hrănești cu ea.

Știu că doare la fiecare respirație și la fiecare pas făcut prin lume, dar cred că acea ultimă rezervă de putere te face să te ridici din pat și să revii încet la o nouă viață.

Secretul este să nu îți pierzi acea zvâcnire salvatoare pe milă de sine și contemplare în rolul de victimă a destinului.

Chiar și furia, pe termen scurt, e un sentiment care te poate alimenta cu suficientă energie pentru a te aduna și ridica.

Nu-ți pierde niciodată nădejdea și speranța în tine, pentru că altfel îți vei îngenunchea sufletul, iar iubirea nu poate sălășlui într-un suflet apăsat.

Am înțeles că orice pierdere nu trebuie privită ca o piatră care să mă strivească, în schimb trebuie considerată ca un motiv de a o lua de la început. Poate fi transformată ca într-un punct din care văd totul mult mai bine și dintr-o perspectivă nouă.

Odată ajunsă la fundul gropii vie, nu am făcut altceva decât să mă împing, să mă ridic, să mă scutur și cu pași lenți și siguri să merg mai departe. La fund, unde nu există nimic mai jos, m-am văzut așa cum sunt, goală, cu toate defectele, dar și cu toate valorile mele.

De acolo nu am avut altă direcție, decât în sus, pentru că mi-am oferit șansa pe care o merit.

În situațiile dificile avem tendința să ne privim distorsionat, ne simțim neputincioși. Considerăm că am ruinat totul, că avem toate păcatele, că am greșit în toate.

Avem gânduri care ne provoacă suferință nouă înșine și în loc să acceptăm momentele vieții așa cum vin și să renunțăm la ce ne face mizerabili, noi ne adâncim mai mult în aceste gânduri. Dar trebuie să găsim în noi speranța și nădejdea de a merge înainte.

Transformarea interioară prin acceptare și renunțare

Am învățat că transformarea prin renunțare și acceptare este dureroasă, dar atât de împlinitoare.

Descopăr puterea și speranța din mine și încep să iubesc viața din mine și noua manifestare pe care o port în mine.

Cu iubire și acceptare învăț să mă bucur de viață, să cresc frumos, printr-un proces armonios și pot începe un proces de integrare.

Chiar și tristețea, care mă poate copleși, e parte din mine și înțeleg că aceasta nu scade din valoarea sau frumusețea mea de a fi.

Trebuie să învățăm uneori să dăm drumul oamenilor care vor să plece, să renunțăm la oportunitățile eșuate sau la relațiile toxice. Acceptă ce se întâmplă și crede că totul se întâmplă cu un motiv. Ține minte că iubirea merge până la capăt cu tine, nu ai decât s-o îmbrățișezi, iar timpul le așază pe toate la loc.

Ai încredere în viața ta, așa cum vine ea, ai încredere în etapa pe care o traversezi. Este ce ai nevoie să fie, în acest fel vei învăța lecțiile de care ai nevoie.

Trăiește viața, acceptă ceea ce vine și renunță la ceea ce vrea să plece.

Din toată experiența mea de pierdere am învățat ceva foarte important. Am învățat să fiu blândă
cu mine și să mă îmbrățișez atunci când îmi este greu.

Mi-am oferit timp și spațiu pentru a jeli și mi-am arătat vulnerabilitatea în fața celor care m-au ajutat să trec peste traumă.

Încă îmi ofer timp și răbdare și încerc să fac loc în viața mea să se manifeste frumosul și adevărata mea natură.

Îmi ofer iubirea de care am nevoie și o merit. Mă iert și sunt mai bună cu mine însumi. Îmi simt bătaia
inimii și sunt recunoscătoare pentru șansa și provocarea de a o lua de la capăt.